20101227

Solar Gold Panda Grizzly Bear In Heaven

Mutatiile anti-consumeriste, incalzirea globala, Nirvana ratata, 9/11, criza globala si sentimentul iminent al unui sfarsit (inca nu stim care), democratizarea instrumentelor de productie, retelele sociale, neo-tribalizarea si pirate bay au adus pe scena muzicala o specie noua de ursi indie, folk, kraut, psihdelici si electronici. Cum zice un comentator entuziast pe youtube:

"This music is not marketable to the masses. Instead, allow your uniquely tuned mind to be blown by this great band. Take this music for what it is and the enjoyment you receive from it. Transcend consumerism and realize you are listening to something truly special."

Asadar de ascultat (un fel de Best indie bears foarte personal, in ordinea aleatorie 2,1,4,3,5):

Solar Bear - She Was Coloured In (2010) - Planet Mu (Dublin)
Gold Panda - Lucky Shinner (2010) - Ghostly (London)
Grizzly Bear - Veckatimest (2009) - deja un supergrup, singurul non-electronic act de la WARP (Brooklyn)
Bear In Heaven - Best Rest Forth Mouth (2009) - Hometapes (Brooklyn)
(Nu l-am uitat pe Panda Bear, proiectul lui Noah Lennox de la Animal Collective, care e prea Animal ca sa il mai mentionez.)

I ♥ bears.








  Same Dream China by Gold Panda


Back Home from Gold Panda on Vimeo.


Snow And Taxis from Gold Panda on Vimeo.




20101224

Atitudine politica 4/4 a la Villalobos (via Shackleton)



Contrar a ce se crede si se spune despre scena de club 4/4, exista o atitudine politica puternica din partea unora si a altora. Villalobos a refuzat sa puna ceva in SUA cat timp Bush a fost la Casa Alba. Tot el are acest remix vechi la o piesa facuta de Shackleton. Este prima fuziune intre minimal si dubstep (un soi mai special de dubstep), un remix tripant si fluid de aproape 20 de minute.

Prima data cand am ascultat soundul dark al dubstepului, cu subbasii grei si abrazivi, cu universul sonor lipsit de melodicitatea si de arpegiile mistice ale trance-ului si goa-trance-ului, cu curgerea lenta si sincopata a percutiei, mi-am zis ca era normal ca dupa 9/11 - caderea turnurilor babilonice ale civilizatiei consumerismului si neo-colonialismului american - sa apara acest sound. Am facut o legatura directa intre atentate si ambianta sonica apocaliptica a dubstepului. Era normal ca dupa 10 ani de optimism trance via new-age, de pompare in consumerismul neutru-hedonist de tip house sa vina un altfel de emotie si raportare la viitor: ea s-a numit dubstep.

Asta se intampla prin 2007. Am ascultat acum acest remix al lui Villalobos la tenebrosul "Blood on my hand" al lui Shackleton, care se refera exact la episodul 9/11, si stiu ca lucrurile stau asa cum m-am gandit atunci (o recenzie la remixul cu pricina facuta de Philip Sherburne aici). Versurile vorbesc de la sine:


"When I see the towers fall,
It cannot be denied that,
As a spectacle,
It is a realization of the mind.

You see, I'm standing on a mountaintop
And letting out a scream,
It's the language of the earth,
It is the language of the beasts.

There's no point to look behind us,
We left the corpse behind,
Because flesh is weak and forms break down.
They cannot last forever."

20101223

Lectia de dub cu dom' profesor. Mad Professor

 
"Dub is a genre of music which grew out of reggae music in the 1960s, and is commonly considered a subgenre, though it has developed to extend beyond the scope of reggae. Music in this genre consists predominantly of instrumental remixes of existing recordings and is achieved by significantly manipulating and reshaping the recordings, usually by removing the vocals from an existing music piece, emphasizing the drum and bass parts (this stripped down track is sometimes referred to as a 'riddim'). Other techniques include dynamically adding extensive echo, reverb, panoramic delay, and occasional dubbing of vocal or instrumental snippets from the original version or other works. Dub also sometimes features electronically generated sound effects, or the use of distinctive instruments such as the melodica."

Iar Mad Professor, poreclit asa inca din scoala pentru aplecarea lui spre tehnica si inginerie, e unul din pionierii dub music, celebru pentru unii - si nu in sensul mtvist - pentru seriile Dub me crazy, Dub you crazy with love, Black liberation, pentru colaborarile cu Jah Shaka, Pato Banton, Sly and Robie si Lee Scratch Perry, remixurile la piese de Massive Attack, The Orb, Depeche Mode, Sade, Jamiroquai, Beastie Boys. Mai multe pe ariwa.

20101222

Missil - Invincible (feat. Spoek Mathambo)




  Missil - Invincible-feat. Spoek Mathambo by boingbumchak 

Descrierea de pe facebook a lui Missil, a she-DJ din Franta, e foarte entuziasta: "DJ, graffic designer, graffiti writer, producer and all round sensory terrorist, Missill, “the urban punk”, is here to destroy all those readymade ideas you might have about DJing. Her style has been described as a “sense-shredding orgy of electro, hiphop, booty, breaks, baile funk, dancehall, and grime”. Her passion for all things hip hop (she is a jack of all trades dabbling in graffiti, graphic design, production, her own clothes designs and the list goes on) is translated through her fingertips in her DJ sets and her energy fuels the ever mesmerised crowds." Piesa e un extras de pe viitorul album si suna cross breed si post orice.

20101221

ROA Ne place



Cezar continua directia metalirica pe care am mai auzit-o de la el (versuri inteligente care ironizeaza intr-un fel absolut unic atasamentul fata de muzica/clubbing/dance culture/whatever, dar in acelasi timp sunt destul de autentice ca sa fie ascultate si la primul lor nivel care - paradoxal - vorbeste chiar de atasamentul fata de muzica/dance culture/clubbing intre party de club si party de bloc). Rezultatul, combinat cu videoclipul si cu PR/ul fresh pe care il face trupa ROA (Rise Of Artificial), copilul teribil al lui Bogdan Popoiag (UNU) &Cezar Stanciulescu (Junkyard, fost Suie Paparude) e un succes de peste 100.000 vizualizari pe youtube, which is pretty amazing. Versurile sunt absolut savuroase. Adica ne place.

20101210

Schutzhaft EP - o descifrare reverse engineering. Probabil ultima din blogosfera.

Din toata tona de comentarii si de reactii provocate de textul albumului Shutzhaft EP lipsesc inca niste lucruri esentiale. Nu ca ar mai interesa pe cineva, in afara de mine, dar fiindca acest blog se ocupa cu aspecte legate de regandirea muzicii electronice - ce legaturi stabileste aceasta muzica cu lumea din afara universului sonor, cum ii ajuta pe oameni sa se integreze, sa isi construiasca identitatile, sa aiba o pozitie sau nu fata de lumea in care traiesc etc. - e cel mai potrivit loc unde sa fac o ultima confruntare cu semnificatiile textului, ale textului asociat cu materialul audio, cu coperta EP/ului, cu sensurile care decurg din unele comentarii, intr-un cuvant cu toata reteaua generatoare de dialoguri cu lumea exterioara din jurul acestui obiect care vrea cu insistenta sa spuna ceva, si care a fost luat la injuraturi inainte sa fie cat de cat inteles. Voi lua pe cat se poate fiecare din elementele care semnifica, le voi desface de contextul in care apar pentru a vedea ce inseamna fiecare, si apoi voi reface intregul, cu ajustarile de rigoare.

Voi porni de la titlu, caci el este primul care creeaza niste asteptari si ingusteaza campul de intelesuri asociate. Avem un material care se numeste, suprinzator, Schutzhaft EP. Schutzhaft inseamna detentie protectiva, termen care se aplica atunci cand o persoana este tinuta intr-un tip de arest care o protejeaza de amenintari din afara sau dinauntrul inchisorii. In mod normal acest tip de arest se aplica pedofililor, ucigasilor si violatorilor de copii, ofiterilor de politie, capilor sau membrilor unor bande, sau persoanelor care sunt gay sau transsexuali sau criminalilor care au fost martori la alte crime. Folosirea termenului german face insa trimitere directa la alta realitate. In cadrul regimului nazist, Schutzhaft era un termen paravan pentru a ascunde o serie de politici indreptate impotriva minoritatilor formate din evrei. Acestia erau arestati si dusi in lagare, sub pretextul ca astfel sunt feriti si aparati de mania poporului. Si in ultima instanta, exterminati.

La ce se poate face trimitere Schutzhaft aplicat ca titlu unui EP de pseudo-deep house? Cine pe cine ia in detentie protectiva prin cateva piese de ritmuri "patrate"? In ce scop si de cine ii fereste? Titlul suprinzator nu a suprins pe nimeni, nu am vazut nicaieri o referinta la acest termen. E destul de greu sa refaci traseul acestei alegeri. Pentru multi dintre noi termenul nu avea inainte de EP lui Ion nici o semnificatie; daca cineva a cautat ce inseamna Schutzhaft a dat de arhivele Holocaustului si referirea la regimul nazist - lucru care nu ajuta prea mult, la prima vedere.

Long story short: fara textul de descriere a materialului am fi ramas cu intrebarile; referintele pieselor sunt prea vagi ca sa poata arata cu degetul in ce directie trebuie sa gasim sensul corect - fireste daca vrem sa o facem. Titlul EP/ului si numele pieselor sunt un joc simbolic in contextul actual al felului in care Ion percepe clubbingul. Cred ca Ion vrea sa zica ca suntem luati in detentie protectiva de chiar acest stil de viata pe care il traim ca si clubberi. De muzica pe care o ascultam, ritmurile patrate de techno, muzica de club.  Muzica asta aresteaza pe fiecare clubber/fan al muzicii 4/4, rapindu-i dreptul de a avea o atitudine politica; iar clubbingul, prin comportamentele asociate, celebrele "cuie" ale lui Clontz, extermina incet si sigur pe omul-cetatean care ar trebui sa aiba o agenda politica.

Chiar felul in care e conceput designul copertii EP-ului cu pricina spune acelasi lucru. Nu stiu daca ati observat, dar spre deosebire de toate celelalte releasuri de la Local Records - care sunt porti deschise catre lumi conotate pozitiv: fantasme grafice atragatoare ca cea a lui Bogdan cu Human Thermodynamics, sau lumi curate si minimale ca cea a EP-ului Minus - coperta Schutzhaft e o chestie gri, rugoasa si aspra. La prima vedere am crezut ca e un burete, dar de fapt e un zid. E zidul simbolic al clubbingului asa cum il vede Ion. E gri pentru ca e si uniformizarea cenusie a ritmurilor 4/4 (toata lumea asculta house, suntem house-nation, de la baieti cu Dacii tunate pana la supermasini, nu se poate ca pe strada sa nu te pocneasca din difuzoare sunetul de mars al muzicii techno. Peste tot se aude, cum spuneau odata Vita de vie "basul si cu toba mare". Pentru cine nu stie, acest boom-boom-boom-boom principal e un ritm simplu de mars militar). Cenusii erau si uniformele Rinocerilor din piesa lui Ionesco, cu referire directa la orice forma de nivelare autoritara, de dreapta sau de stanga. Techno-ul patrat, in variantele comerciale, in sutele de mii de ipostaze putin diferite una de alta, e ceva care niveleaza. Comercial, in cazul acestei muzici, este chiar clubbingul si stilul de viata asociat lui, de la bere pana la haine, tigari, etc etc etc.

Adica, Schutzhaft EP pare a fi un decupaj al unui univers care claustreaza, universul clubbingului in care dimensiunea politica e atrofiata. Ceea ce proiecteaza acest material intr-un alt context decat cel escapist cu care suntem obisnuiti cand e vorba de muzica, si mai ales de muzica electronica. Aceasta muzica bazata in principal pe corporalitatea sunetului, pe texturi sonore mereu surprinzatoare fiindca nu au nici un referent in realitate, este o muzica care trimite in alte lumi.

De obicei pur instrumentala, ii lipseste orice fel de carlig care sa il ancoreze pe ascultator intr-un univers de semnificatii. Pur si simplu, asculti, incerci sa intelegi de unde vin acele sunete, acele texturi, acele structuri noi si suprinzatoare (vorbesc la modul general) si cautand sa raspunzi la intrebari care nu pot fi rationalizate construiesti o lume in care te si proiectezi (este un principiu cinematic pe care l-au folosit cei de la Makunouchi Bento, cu lansarea albumului Swime). Asculti si evadezi din lumea asta, sau mai precis faci o calatorie/trip in alta lume.

Asta e functia escapista a muzicii electronice, postulata chiar de cei care stau la originea ei, recent redescoperitii artisti germani inventatori ai Krautului, care spuneau ca vor sa iasa cu muzica lor din lumea care adusese al doilea razboi mondial si care era dominata de rockul de tip anglo-american. Deci sa evadeze. Nu mai insist, cred ca s-a inteles.

Insa EP/ul Schutzhaft functioneaza in sens opus. Inca odata, prin text. Vorbeste de ambiante suprinzatoare, de texturi rafinate, de melodie distanta repetitiva, dar de fapt el nu livreaza asa ceva. La felul in care o pune textul, el e facut ca sa claustreze si sa evidentieze tocmai limitele acestui spatiu sonor. E facut sa ne faca/ii faca pe fanii genului sa ii vada limitele si sa vada zidul care ii izoleaza de lumea exterioara. Te uiti la coperta EP-ului si vezi zidul inchisorii in care te afli, asculti piesele si iti dai seama ca ceva se repeta in acest univers sonor care promite mantuirea de lume si de fapt nu o face.

[Probabil o hiba a textului este ca, in primul rand, muzica electronica si cultura de club, ca post-subcultura (nu injurati, asa e) este profund politica. Nu stiu daca Villalobos l-a citit pe Thaemlitz, dar iata ce spunea chilianul intr-un interviu aparut in RA: For me, the idea that electronic music is not political is bullshit. Every movement—if it's more than two people—is political, in a way. Every common interest where there is a connection, is a political thing. And you have a political responsibility. The sound, the artistic approach, the content of text, if you play a siren in your set, some Arab preachers, some classical music from Bach, it will all polarize the dance floor in a second. All of these things are political.

Lucrurile stau asa cum spune Villalobos, nu cum o pune Ion. Neo-tribalizarea e un concept aparut in 1985, patentat de Michel Maffesoli  si, impreuna cu (post) subcultura de club, implica ceea ce a fost numit mai tarziu everyday politics, care nu sunt altceva decat un set de valori alternative puse in practica si in act de cei care apartin comunitatii respective. Aceste valori sunt de fapt alternative la cultura dominanta, pe care insa nu o confrunta direct (asa cum face punkul), ci o pun in paranteza.  

According to Maffesoli, urban tribes are microgroups of people who share common interests in metropolitan areas. The members of these relatively small groups tend to have similar worldviews, dress styles and behavioral patterns. Their social interactions are largely informal and emotionally laden, different from late capitalism's corporate-bourgeoisie cultures, based on dispassionate logic (dupa Wikipedia).

Asadar neo-tribalizarea nu inseamna atrofiere a simtului politic, ci crearea unui spatiu in care simtul politic clasic, asa cum il intelege Ion, nu mai functioneaza, e anulat si inlocuit de altceva. Intr-una din postarile urmatoare din cadrul rubricii Politics of Dancing o sa traduc mai pe larg ideologia acestor neotriburi.]

Cu toate acestea, Schutzhaft EP ramane o discheta cu care Ion a vrut sa viruseze cumva pe cei care sunt in primul rand in anturajul lui. In sensul retrezirii acestui instict al simtului politic al celui care isi doreste schimbari sociale. E ca si cum intr-o seara in Ota, sau oriunde, Ion ar fi venit la tine cu o bere in mana si ti-ar fi zis: "Bai, e nasoala chestia asta cu clubbingul, am inceput sa ii vad limitele  si mi se pare ca ne tine in loc si ne rapeste chestia asta care inseamna implicare politica". Ar fi zis asa, mai mult sau mai putin apropiat de ce am scris. Meditatia superficiala pe care o propune Ion porneste adica de la intrebarea: "Clubbing, clubbing, dar pana cand?"

De ce ar face Ion asta in cadrul unei miscari care vrea sa promoveze muzica electronica in lumea romaneasca? Eu il vad ca pe un hijack al unei platforme de marketing (Local Records) care este deturnata intr-o platforma de promovare politica. De ce ar face asta? Pentru ca el este un tip de artist conceptual foarte  angajat politic, in sensul clasic, cu agenda politica, e drept, o politica smooth (si cum a sesizat unul din comentatorii de pe fgm, burghez).

Cine se uita pe twitterul lui Ion o sa vada acolo referinte la Chomsky, unul din tre cei mai pertinenti critici americani ai politicilor externe ale SUA, la Foucault, la McLuhan, la situatia din Israel, la situatia politica din Romania, inceputuri de sloganuri pentru Candidatul la Presedintie, institutie pe care o reprezinta samd. Ion e un tip de intelectual implicat politic in sensul clasic al omului-cetatean. Titlurile pieselor acestui EP sunt, pe scurt, o mini-platforma program pentru un posibil nou model de om-cetatean implicat politic (poate chiar Candidatul la Presedintie?): I.E., Politics of Smooth, The New Way is All the Way, Very Strong Leadership, Education after Auschwitz. 

Astfel, EP/ul cu pricina e o doar o extensie de marketing politic a lui Ion; nu stiu daca Ion a facut-o sau nu deliberat si constient. Dar pana la urma el a servit un mesaj politic ambalat intr-un medium accesibil (un material discografic cu o muzica de clubbing sui generis) celor pe care ii vizeaza. Iar cei pe care ii vizeaza nu sunt Clunk/Clontz si ceilalti. Cum a si zis-o Ion, Montgomery Clunk face parte dintre cei care nu merg in cluburi, nu servesc genul asta de uniformizare. Ci ceilalti, artisti si promotori deopotriva ai acestui tip de cultura urbana, in ultimul rand, fanilor (sau nu in ultimul rand), mai ales celor din generatia lui Ion, care au prins o parte din RSR, si stiu ce insemna pe acea vreme neimplicare politica si un mediu in care erai legat de maini si de picioare dpdv al exprimarii publice a propriilor credinte ideologice.

By the way, coincidenta sau nu, Education after Auschwitz este o lucrare a lui Theodor Adorno, unul dintre cei mai pertinenti critici ai industriei culturale capitaliste (responsabila printre altele si de crearea muzicii techno si mai ales a global DJ culture). De-asta si ilustratia care insoteste aceasta postare face trimitere la el. Ca sa se inteleaga mai bine de ce, citez direct din Adorno, ca bonus la acest  eseu:

“The inability to identify with others was unquestionably the most important psychological condition for the fact that something like Auschwitz could have occurred in the midst of more or less civilised and innocent people.

One must come to know the mechanisms that render people capable of such deeds, must reveal these mechanisms to them, and strive, by awakening a general awareness of those mechanisms, to prevent people from becoming so again. It is not the victims who are guilty, not even in the sophistic and caricatured sense in which still today many like to construe it. Only those who unreflectingly vented their hate and aggression upon them are guilty. 

One must labor against this lack of reflection, must dissuade people from striking outward without reflecting upon themselves. The only education that has any sense at all is an education toward critical self-reflection. But since according to the findings of depth psychology, all personalities, even those who commit atrocities in later life, are formed in early childhood, education seeking to prevent the repetition must concentrate upon early childhood . . .”

20101206

Face-Off Montgomery Clunk/Ion Dumitrescu. Un epilog la episodul Schutzhaft EP.

A trecut ceva vreme de cand un torent de comenturi a inundat ca niciodata subsolurile fresh good minimal (un alt episod remarcabil a fost cel cu interviul luat de Ioana lui Mircea Florian). Mai precis, 2 luni. Din cauza discutiilor sau pseudo-discutiilor care au avut loc acolo, unii s-au grabit sa numeasca EP/ul Schutzhaft al lui Ion  "cel mai controversat album al anului". O eroare de atribuire desigur, pentru ca in cele peste 270 de commenturi nu muzica a facut obiectul celor mai virulente atacuri verbale concertate vreodata de un artist si fanii lui  impotriva altui artist si a sustinatorilor lui. Vinovatul si declansatorul a fost textul de descriere de mai jos, care a insotit al 3-lea release lansat de platforma locala numita Local Records, o initiativa care a reusit foarte rapid de la lansare sa imparta publicul romanesc vizat, inclusiv artistii, in doua; partea contra devenind, mai mult sau mai putin fatis, din ce in ce mai numeroasa. 

"Titlul Ep-ului si numele pieselor sunt mai mult un joc in contextul politic depresiv actual in care toate proiectele ideologice au esuat si ultima utopie a ramas un capitalism morbid care inca traieste desi e mort.
Muzica de club si techno-ul in special au atrofiat orice dimensiune politica a muzicii electronice underground, life-style-ul ce insoteste azi clubbingul, asa cum sustinea Terre Thaemlitz, e un soi de de escapism tribal. Ne consumam anxietatile in marsuri de 4 pe 4, prelungim starea asta decerebrata la adapostul senzatiilor tari ale bass-ului si ale substantelor. In acest mediu este nevoie de ambiante sonore surprinzatoare, de texturi rafinate, de melodie distanta repetitiva, de psihedelism autentic, de ce-a mai ramas din soul, pentru a incerca o meditatie superficiala, fara sambure mistic.
Desi club-oriented, dub techno, deep house, acest EP incearca un demers muzical mai complex, la limita granitelor... Este format in proportie de 90% din surse audio si instrumente agonisite de-a lungul timpului si profita de limitarile acestora."
  (Ion - Schutzhaft EP/Politics of smooth - LCL03)

Aparent, episodul a fost rezolvat aproape/chiar in timp ce avea loc; unul dintre comentatori a dezvaluit identitatea celui care il ataca direct si frontal pe Ion. Era vorba de un tanar artist care nu fusese bagat in seama de fgm/Local Records si care aparent se razbuna pe aceasta eroare de apreciere. Unii au spus ca a facut acest lucru din frustare, si asa episodul a fost clasificat destul de rapid printr-o schema confortabila si reductionista: artistul x neconsacrat, in cazul nostru Montgomery Clunk, il injura pe artistul y (Ion) care are deja un EP scos, deci e semiconsacrat. X atrage atentia asupra lui, si devine vizibil in "spatiul" public. Polita s-a platit si in offline: la scurta vreme dupa inundarea subsolurilor fgm, Montgomery Clunk apare in line up/ul unuia dintre cele trei eveniment Maschine, in care headliner era Falty DL, iar muzica lui este foarte apreciata. Invitatia aparea in paralel cu episodul fgm/Local Rec, deci nu a incercat nimeni sa il "mituiasca" ca sa isi tina gura. Dupa care lui Montgomery Clunk ii aparea un EP la error broadcast, un label mai mult decat ok si mai mult decat digital label (intrucat scoate si viniluri), unde primeste confirmari ca ce a facut a facut bine (oricum, Montgomery Clunk, care mai are un proiect numit Contorsionist, este la al patrulea release, scos la un label din alta parte decat Romania, ceea ce inseamna ca muzica lui si-a gasit toata aprecierea in alta parte decat acolo unde ar fi vrut; oare si aici se aplica chestia aceea nefericita cu nimeni nu e profet in tara lui?)

Ion, un om care isi aduna energiile din mai multe directii, si se exprima pe mai multe fronturi, fara sa fie neaparat un artist multilateral dezvoltat, pare ca exceleaza cel mai bine in teoretizare, spre care are o aplecare aparte. Dupa textul de prezentare a EP/ului, care evolueaza in spatiul unei (auto)critici sociale cu legatura la muzica si fenomenul clubbingului, Ion a postat un lung comment la sfarsitul desfiintarii virtuale, in care trage niste concluzii legate de tiparele mentale in care evoluam ca romani si incearca o definire a ideii de cocalar, a modului in care se face critica, a simtului critic atasat acestei muzici electronice (fara prea mare impact, caci energia atacului se epuizase, iar textul lui era prea din alta parte si poate prea lung ca sa mai aiba cineva rabdare sa il analizeze; oricum o alta piesa remarcabila).

Apoi discutia s-a mutat in alta parte, respectiv pe chestionabil.ro, dupa aparatia piesei lui Monty Clunk acolo, si s-a transformat intr-o sarja foarte precisa care avea ca obiect gestionarea “frauduloasa” a fondurilor programului guvernamental ICR care sustinea proiectul. Intr-o clipa de slabiciune paranoida ai fi zis ca nu a fost vorba de un nevinovat atac, ci de ceva mai orchestrat care il avea ca target pe H.R. Patapievici, cel care a mai facut obiectul unui proiect controversat promovat de ICR. Tiparul a fost cumva similar discutiilor (sau pseudo-discutiilor) pe care le auzeam in anii '90, dupa Revolutie: ce-ati facut cu banii nostri? (respectiv: ce-ai facut in ultimii cinci ani?). Plus atacuri personale la adresa fondatorilor Local, printre care se numara si creatorii blogului fgm, care gazduieste masochisto-stoic de ani buni,  si (inca) cu zambetul pe buze, diverse injuraturi si atacuri personale la fel de diverse in subsolurile postarilor.

Acesta a fost pe scurt episodul Montgomery Clunk vs Ion. Ce stim sigur e ca cei care administrau ce se posta deasupra s-au intalnit cu cei care comentau dedesubt, si-au zambit (sau cel putin nu s-au injunghiat imediat ce s-au vazut). Urmele importante sunt desigur la nivel de sensibilitate de ego, despre ele insa nu va scrie nimeni, si desigur ele vor fi cele care vor directiona micuta si tumultuoasa istorie viitoare a muzicii electronice romanesti, bloggingului etc. Atitudinea sincera si directa a lui Montgomery, in care argumentele si retorica viscerala s-au amestecat cu argumentele sale extrem de precise si in nuante fine au fost un amestec inspirant, cel putin pentru autorul acestui blog. Tocmai aceasta inspiratie s-a reflectat si in demersul de mai jos, care a generat o noua categorie de articole pentru Boing Bum-Chak, care se va intitula The Politics of Dancing. Multumesc, Monty.

Din toata confruntarea Monty vs. Ion (fgm&Local Rec vs o parte din restul lumii), sunt cateva probleme care merita dezvoltate. De fapt, tot episodul merita o analiza minutioasa, pentru ca, in ciuda injuraturilor si a limbajului gros folosit in comentarii, nivelul de inteligenta si sensibilitate al celor implicati este mult peste medie. Atunci, in cadrul manevrelor de trolling si anti-trolling, au aparut niste inceputuri de concepte si cadre de referinta care nu s-au mai folosit niciodata in discutiile despre muzica electronica, care, in general in lume si in particular in Romania, cu foarte foarte mici exceptii, este dincolo de sisteme critice prin simplul fapt ca ceea ce propune ea e in primul rand o experienta senzoriala, care tine de forma si al carei vehicul este corpul sunetului, si nu un mesaj de tip rational. Chestii care nu au mai aparut probabil de la Mircea Florian incoace.


Boing Bum-Chak a vazut aici o oportunitate de a ridica putin nivelul discutiei si raspunde acestor intrebari mai aplicat, pentru ca mai multa lume sa beneficieze de o perspectiva articulata si rationala  asupra problemelor dezbatute. Pentru aceasta i-a invitat pe Montgomery si pe Ion sa raspunda unor intrebari care erau acolo dar pe care nu le-a pus nimeni, in asa fel incat sa reiasa un inceput de discurs mai coerent despre muzica electronica, despre clubbing, politica, anxietati, droguri samd. A rezultat ceea ce urmeaza.


FACE-OFF MONTGOMERY CLUNK/ION DUMITRESCU

BOING BUM-CHAK: In ce fel reuseste sa fie critica muzica electronica?
MONTGOMERY CLUNK: Din punctul meu de vedere, muzica electronica, fara vers, voce, compozitie lirica nu poate critica decat o reteta iar eu nu cred in retete.

BBCK: Cine ar fi trebuit sa semneze un material pe care sa apara textul criticat pentru ca acesta sa fie ok, si sa fie sustinut de acest material?
MONTGOMERY CLUNK: Ben Frost , nu am alte comentarii.

BBCK: In ce fel crezi ca artistii si fanii muzicii electronice se implica sau nu politic pe scena de clubbing si in afara ei?
MONTGOMERY CLUNK: Multi dintre fanii muzicii electronice sunt de fapt fanii drogurilor care se distribuie prin club, nu cred ca ar fi interesati sa se implice politic pe aceasta scena. In ceea ce priveste artistii...n-as putea sa raspund, dupa cum am mai spus, nu sunt pasionat de reteta sau de forma la acest nivel. Toate comentariile la adresa materialului lui ion au fost pur subiective.

BBCK: Ce fel de relatie crezi ca exista intre muzica electronica (de dans sau nu) si politica?
MONTGOMERY CLUNK: muzica electronica poate schimba structura sociala

BBCK: De ce e bine sau rau ca artistii sa teoretizeze arta lor?
MONTGOMERY CLUNK: Cred ca teoria artei tale o discuti cu alt artist, apropiat tie care intelege ce indrugi. Pentru mine, ca si ascultator, nu ca si artist, este fascinant sa descopar singur aspectele unei melodii/material. Sa ne gandim ca eu ascult o drona de tim hecker si imi imaginez o masina rosie dupa care tim hecker apare si teoretizeaza cum ca el a vrut sa sugereze o masina verde...as fi putin dezamagit...s-ar altera un sistem de valori, n-as avea cum sa fiu subiectiv, sa imi croiesc o haina pe masura mea....

BBCK: Crezi ca fanii muzicii electronice si cei care traiesc fenomenul clubingului incearca prin asta sa scape de anxietate, o fac ca sa fuga de ceva asa cum sustine textul?
MONTGOMERY CLUNK: Fie asta (putin probabil in romania) fie anturajul porcin in care te simti ca acasa dupa ce inghiti un borcan de tusine, anturaj care te scoate din casa la un "party" de disco vineri seara.

BBCK: De ce e potrivit sau nepotrivit ca artistii/un label sa aiba un mesaj care critica ordinea sociala existenta?
MONTGOMERY CLUNK: Daca discutam despre un label de crust metal mi se pare mai mult decat potrivit pentru ca si "forma" muzicii oferite spre consum de catre label este adecvata mesajului transmis. Gandindu-ma la muzica electronica, mi se pare cam dificil sa transmiti un mesaj critic la adresa ordinii sociale folosind oscilatoare...poate doar daca vrei sa sabotezi o reteta? :)

BBCK: Cum anesteziaza sau intaresc muzica electronica si fenomenul clubingului simtul politic (daca exista asa ceva)?
MONTGOMERY CLUNK: Pai e simplu...anturajul porcin, total dezinteresat de muzica, total interesat doar de hype-ul din jurul muzicii, total interesat doar de niste prafuri...mai e loc si de simt politic?

BBCK: Esti impotriva textelor in general sau doar in particular, atunci cand ele sunt lipsite de substanta?
MONTGOMERY CLUNK: Sunt impotriva explicatiilor necerute de ascultator. Este clar ca sunt adeptul subiectivismului in ceea ce priveste muzica...nu mi se pare ca muzica vine ca un flacon de ampicilina...cu instructiuni de ascultare etc.

BBCK: Ce relatie crezi ca ar trebui sa existe intre muzica electronica si textul despre ea?
MONTGOMERY CLUNK: Nu sunt impotriva recenziilor...asta o sa precizez din start. Sunt doar satul de etichetele pe care le vad deja pe sticlele de bulion din frigider...sunt satul sa mi se spuna ca nu contine conservanti si de fapt contine.
==============================

BBCK: In ce fel reuseste sa fie critica muzica electronica? In ce fel crezi ca artistii si fanii muzicii electronice se implica sau nu politic pe scena de clubbing si in afara ei? Ce fel de relatie crezi ca exista intre muzica electronica (de dans sau nu) si politica? 

ION DUMITRESCU: Fie ca esti constient sau nu arta are si o dimensiune politica, scapa si în afara intentiei pur estetice. E important ce putem articula in afara descrierilor stilistice, in afara de “suna bine” si de aproape religiosul “eu asa simt”. Ce genereaza muzica ta ca discurs contemporan? La un moment dat exista o relatie profunda intre muzica electronica si politica, indraznesc sa afirm, caci la inceput toate inovatiile si noile genuri proveneau din subculturi autentice, necosmetizate si neintegrate inca nici macar in muzica pop. Kraut-ul nemtesc isi cauta o anumita identitate, incerca sa iasa din mimetism, disco-ul a aparut in cluburile gay, black la inceputul anilor ’70 (muzica de dans avea ceva revolutionar), dupa care a fost tranferat in “curentul principal” dupa 1974-75. Muzica electronica industriala pionierata de Genesis P-Orridge si Chris Carter era total periferica (avea si o dimensiune performativa substantiala) si se opunea “muzicii agricole”, rock-ul pe filiera plantatiei de bumbac. Muzica house a aparut din interiorul comunitatii negre si pentru cativa ani avea o dimensiune critica, un “fringe” similar cu cel din “Paris is Burning” dar de data asta in zona noului adapost al muzicii, lifestyle-ului si al party-ului. House-ul si tehno-ul erau un soi de refugiu autonom totusi, in care ritmurile patrate apartineau unei culturi endemice ce voia sa se delimiteze de sistem. Hip-hop-ul la fel a aparut ca reactie - permanent observi aceeasi scoatere din subteran a genurilor care reprezentau ghetoul, acolo unde perifericii isi construiau propriul limbaj “nepopular”. Un fel de empowerment care a disparut azi prin aceasta integrare in piata. Pana si mult hulitul minimal-tech avea ceva subversiv la inceput. Pe langa moartea utopiilor, si la asta ma refeream cand ziceam “contextul depresiv actual”. La aceasta renuntare cumva: nu mai luam in considerare posibilitatea unei atitudini politice, avem sertarul nostru si locul nostru acceptat. Pe de alta parte totusi acesta recombinare actuala de stiluri si atitudini muzicale creeaza la infinit noi genuri, e un peisaj sonor extrem de interesant, descentralizat, deierarhizat, democratizat, in care multe luari de pozitie si formulari - care incearca sa categorizeze - devin astazi ridicole.

BBCK: De ce e potrivit sau nepotrivit ca artistii/un label sa aiba un mesaj care critica ordinea sociala existenta? De ce e bine sau rau ca artistii sa teoretizeze arta lor?
ION DUMITRESCU: Ar fi bine, fiindca pentru a intelege arta contemporana nu mai e suficient sa te uiti pe poze (“cum a pus culoarea”). Trebuie un extra demers intelectual si da, asta inseamna sa citesti chestii care depasesc nivelul asta imediat al esteticului, al tehnicii, al ingineriei, al “craft-ului”. Prin urmare in lumea asta post-post moderna nu mai poti sa te bucuri pentru ca ti-a iesit un beat si sa consideri ca misiunea artistului s-a incheiat (virtuozitatea productiei ca ultim scop). Cand toata omenirea tine un jurnal global in care varsam toate micile/marile “creatii” sonore, vizuale pe platformele puse la dispozitie, cand suntem imersati definitiv in imagini si sunete eu zic ca nu te poti distinge decat in mod constient si pentru o scurta durata; trebuie si distanta teoretica. Traim intr-o auto-reprezentare, ne exprimam si consumam tot ce ne parvine “pe canale”, imediat, intr-un prezent care-si refuza memoria. Dovada ca si genurile se succed aiuritor de repede, nimic nu rezista, totul se hibridizeaza, valurile trec si schimba perceptiile, se recicleaza tot ce-a fost inainte. Ca DJ Shadow in subsolul cu sute de mii de discuri (in filmul Scratch), esti oarecum fortat la o oarecare umilinta si in acelasi timp luciditate, o sa ajungi oricum acolo in “haznaua” istoriei, whether you like or not. Iar azi e mult mai grav/intens, piata e hamesita, sa tii pasul a devenit imposibil, ne-am nisat si supra-nisat incat imi vine cu greu sa cred, de exemplu, ca in macelul de comentarii de sub EP-ul meu nimeni nu a facut si apologia nisei. Aproape nimeni (caci au fost incercari) nu a pus lucrurile in context, sau contexte… ca erau mai multe. S-a mers pulsional, iar din pacate si asta e una dintre tendintele actuale, nicio urma de reflectie in spatele actiunii, al gestului. Am un impuls, ii urasc p-aia si tipul ala ma enerveaza, incep sa torn, sub anonimat bineinteles. Asta e cultura actuala, deja banalizata, a criticului de serviciu (hater, trol). Si-a scos filtrele definitiv, sistemul virtual ii permite. Cred ca la asta duce lipsa de familiaritate cu teoria si dezbaterea reala, de pe pozitii de interes/curiozitate si nu de pe pozitii frustrate de lipsa de putere. “Dupa bloguri suntem noi care… ” ca sa parafrazam.

BBCK: Crezi ca fanii muzicii electronice si cei care traiesc fenomenul clubingului incearca prin asta sa scape de anxietate, o fac ca sa fuga de ceva asa cum sustine textul?
ION DUMITRESCU: Party-ul a ajuns sa monopolizeze toate energiile, suntem de fapt perfect indisponibili. Oamenii nu ies din casa decat cu acest motiv, nu vreau sa generalizez dramatic, dar “for the sake of the argument” sustin ca neglijam orice alte intrari/iesiri in/din social. Ma simt aliniat la acest fenomen, dar ma gandesc serios sa apar cat mai rar ca DJ, pentru inceput. Daca ma auto-scrutez recunosc ca gasesc mult loc gol, fara sens. Voi incerca din nou sa lucrez sub concept, trebuie sa incerc si alt tip pozitionare. Mult timp am trait oarecum schizoid, delimitand clar intre apropierea de dans contemporan/arta contemporana si muzica in care am intrat tarziu, ca diletant. Le-am disociat pana acum, dar ma simt usor erodat, de aceea am parasit dansul, de exemplu, si am decis sa candidez la presedintie. Trebuie facute mutari radicale si in zona muzicii electronice, in club, unde conventia e imuabila: Trebuie sa te distrezi!!
Altfel vom contiuna starea de betie senina/senila ce rezulta din orice viata dusa inertial si, ca sa-l citam pe guru-ul conceptual John Cage: “Art should not be about self-expression, it should be about self-alteration”

BBCK: Ce relatie crezi ca ar trebui sa existe intre muzica electronica si textul despre ea?
(Acum te invit sa faci un exercitiu de detasare si modestie - daca nu vrei sa raspunzi la urmatoarea intrebare e ok): Cine ar fi trebuit sa semneze un material pe care sa apara textul criticat pentru ca acesta sa fie ok, si sa fie sustinut de acest material?
ION DUMITRESCU: Intrebarea ta porneste de la 2 premize problematice. Prima ar fi ca nu oricine are dreptul de a scrie ceva critic, politic, pana nu livreaza un produs artistic “genial”, life-changin’ etc. Desi nu vad pe nimeni sa faca niciuna dintre chestiile astea, credeam ca am scapat de ierarhiile astea total inoperante in mediul actual. Poate de aceea cand adresezi ceva atipic pentru zona asta (blog de muzica electronica) folosind acel vocabular (si asta a fost ceva ce nu mi-a fost iertat) trezesti impulsurile obscene care pana la un punct fac savoarea oricarui  antropolog.
A doua premiza ciudata ar fi ca textul nu ma include, ca eu sunt exterior lui. Eu/noi (cel putin am incercat) sunt cel vizat de text, si ma refer aici la cei care ma inconjoara, un grup - eterogen in fapt - care ulterior sunt atacati in comentarii (desi primitiv) ca hipsteri (termen care deja ma ingretoseaza). Aici a fost marea neintelegere, poate si din lipsa exercitiului analitic (ca sa fiu in continuare arogant). Totusi EP-ul era un pseudo-deep house, era un 4x4 destul de usor de identificat, fara multe pretentii. Montgomery (and co.) chiar nu era in categoria asta, nu l-am vazut prin cluburile de house tehno disco, nu pune beat-uri pe fiecare timp din masura, nu e regulat, as zice ca reprezenta exact opusul, era pe cealalta baricada definitv, prin tot ceea ce facea. Asta e stranietatea, ca s-au simtit lezati… desi in fine, in spate functiona aversiunea fata de Local Rec. Asta e scena provinciala in care traim, ne stim toti cu toti, “ne dam in cap” foarte usor, dialogul e repede strangulat cu ceva gen ”Pune-ti tricoul roz”. Avem puterea de a jigni linistit fara remuscari, sa demolam ceea ce oricum “nu e”, sau ii e greu sa fie. Desi scenele de muzica electronica din Romania sunt atat de atrofiate, desi asta era EP-ul de debut al meu, desi nici party-urile nu mai sunt asa efervescente, desi Vice incearca sa niveleze tot si pe oricine, noi ne razboim pe bloguri… intr-un derizoriu definitiv.                                            
Discursul critic e bun, clar, nu trebuie sa ne menajam, asta incerc sa sustin si eu, dar cum, in ce cadru si cu ce consecinte, care e scopul din fundal? Ca celalalt sa dispara? E nevoie si de auto-interogatie, asta reprosez si Local Rec, care sunt intr-adevar usor criticabili. Asocierea recenta cu Vice, fara nicio intrebare catre artistii cu care sunt asociati, mi s-a parut problematica, intrarea acestei reviste in general in Romania este extrem de nefericita si trebuie spuse cateva lucruri si in sensul asta, trebuie deconstruit avantul asta total decerebrat.
Textul “infam” din subtextul EP-ului a parut ca fronda, ce-i drept, nu fusese menit sa apara asa, dar asta-i alta discutie, caci nici inocent nu l-am vrut. E o doza de sentinta acolo care poate enerva. Aparent fara nicio legatura cu muzica monotona de mai sus. Dar acum mi se pare si mai ok ca a aparut in forma aia. Caci se pare ca ce afirmi rar lasa urme, are efecte, chiar si “negative”, asa vezi cum se rup relatii, se refac aliante, ca un organsim ce nu mai are nevoie de nimeni. Brusc s-au definit teritorii, care pana acum nu erau clare (ceea ce era bine), ne-am intors la statutul de animal, din pacate - iti lasi secretiile ca sa marchezi teritoriul (depesharii si rockerii din anii '90). Ce mi se pare si mai interesant e ca textul a produs (fara sa-si propuna initial) un fel de radiografie a subconstientului colectiv, au aparut toate marile fobii si truisme, oamenii acolo se descriau pe ei insisi, asta era incitant trebuie sa recunosc, doar pana la un moment dat cand a devenit previzibil. Recunosc totusi ca nu ma asteptam la ferocitatea aia si iti trebuie ceva nervi tari sa ramai imun.

BBCK: Esti pentru sau impotriva textelor, si de ce?
ION DUMITRESCU: Reactiile la EP m-au convins ca trebuie scris cat mai mult. Trebuie analizat cat mai mult, total in raspar cu aceasta democratie instant, in care doar mentionam (tribal) codurile pe care le vor recunoaste cei de acelasi leat cu noi. Trebuie stat si reflectat, adastat pe nuantele unui text, ceea ce necesita un efort imens azi cand esti infestat de informatii in orice directie te-ai duce. Caci oriunde te-ai indrepta cu interesul tau, gasesti un teritoriu imens, vast, greu de cuprins. Asa ca trebuie sa iesi din circuit, din rutina asta a consumului imediat, trebuie sa luam pauze contemplative. Caci imboldul ar fi sa producem neincetat, sa fim hi-fi, sa fim expusi continuu, sa schimbam alert informatii si sa ne reconfiguram cat mai repede in functie de cererile pietei, sa fim cat mai flexibili si dinamici. Sa bagam viteza (la mall-ul AFI in job description intrebarile recurente sunt, “vrei sa apesi pedala de acceleratie?”, “Esti dinamic si flexibil?”)

20101203

Fever Ray Halloween RA Podcast 178




Credeam ca am pus deja mixul asta, care e mai degraba un mixtape. Nu e nou, e facut de Halloweenul din 2009 de Karin Dreijer-Andersson aka Fever Ray, cealalta jumatate a trupei de familie The Knife. De la Neil Young pana la Burundi, trecand prin minimalul cu saxofon al nemtilor de la Krause Duo, alegeri inevitabile ca Burial si Shackleton sau mai obscurii Miriam & Amadou sau Bruce Hack e un mix dens si non-clubbing. Fiecare piesa e contagiata de cealalta si intreg contextul afecteaza selectiile individuale, ceea ce face ca acest mix sa fie unul foarte dinamic si intens, dupa cum spune Karin.
Suntem in decembrie, si mixul merge foarte bine cu vremea asta, mai ales ca am fost anuntati ca "cele mai recente cercetari ale specialistilor" nostradamici arata ca pana in anul 2016 nu va mai exista nici un om pe pamant, si "un cilindru satanic furios ameninta intreaga lume". Sa nu aud nimic de hauntologie sau de witch house. Aici vorbim de profunde aspiratii morbide si nocturne ale umanitatii (Mean Old Devil, Devil will Take you, Ghost Rider, Nosferatu) balansate ca intodeauna de sentimentalisme naive si solare (Je pense a toi, Chant avec Cithare) sau metafizice (Death is not final). Suntem putin deasupra superficialitatii consumului muzical de fiecare zi.

Tracklist

01. Neil Young – Guitar Solo 1
02. Yo La Tengo – Everyday
03. Journey To Ixtlan – Corpse On The Mesa
04. Jad & David Fair – Nosferatu
05. Zola Jesus – Devil Take You
06. Bruce Haack – Mean Old Devil
07. Krause – Duo Canopolis
08. Burial Hex – Will To Chapel
09. Suicide – Ghost Rider
10. Amadou & Miriam – Ja Pense À Toi
11. Shackleton – Death Is Not Final
12. Entombed – Night Of The Vampire
13. Maddalena Fagandini – Interval Signals
14. Burundi: Musiques Traditionnelles – Chant Avec Cithare

20101201

Putin branding Boing Bum-Chak


O singura data in viata lui, un radio cu lampi facut in trecuta Republica Democrata Germana, cu nume de caine (Stereo Capri) a emis intr-o seara sunetele extraterestre ale albumului TransEuropeExpress al formatiei germane post WWWII din Dusseldorf (numita Kraftwerk), intre peretii unui dormitor din Berceni.

Martorul acestui eveniment a fost un baietel de 12 ani care statea asezat in pat pe intuneric in fata in fata radioului cu carcasa de lemn si lampi ce luminau peretele din spate. Asculta o muzica fascinanta, din alta lume decat orice se auzea pe atunci in Romania. Pe vremea aceea - era prin '82-'83 - nu existau referinte pentru acea muzica, cel putin nu in acel moment, si omuletul nostru nici nu avea habar despre ce insemna Kraftwerk. A fost o intalnire de gradul trei cu muzica electronica, mediata de un instrument analogic si de postul national de radio al Romaniei. Radioul s-a stricat, tehnologia a evoluat si piesele Kraftwerk nu mai suna la fel, dar chestia aia care s-a petrecut intre peretii dormitorului din Berceni a ramas.

Sub acea impresie si cu aceeasi curiozitate pentru stranietatea fascinanta a muzicii electronice a aparut blogul pe care il citesti acum, si care se cheama Boing Bum-Chak. E o adaptare fonetica dupa piesa "Boing Boom Tshack" a formatiei cu sunete de cristal si energii din alta lume (o piesa passe, nu dintre cele mai bune ale formatiei Kraftwerk, dar care exprima mai bine ideea asta de encounter cu ceva din alta lume). In caz ca cineva se intreba de ce un blog romanesc are un nume atat de imposibil si de unde aceasta obsesie de a explica ce se intampla in jurul muzicii electronice, ca si cum nu ar fi deja totul cunoscut si explicat.

20101118

Best New Electronic Music podcast - emisiune NPR radio

Sambata dimineata facem asa: facem cafeaua/ceaiul/laptele sau ce alte tonice calmante folosim, un croissant, o bere, un suc, sau chiar un pahar cu apa, obligator o revista mai despteapta decat cele pentru oamenii glossy, masculi sau femele (de preferat ceva de pe afara, british sau U.S. style) pe care o punem pe masa cu coperta in sus, fara sa o deschidem, si dam drumul la emisiunea de mai jos.
Urmatoarele 40 min ascultam niste muzica electronica foarte noua comentata inteligent si captivant de un producator de radio si doi producatori de muzica. O trimitem mai departe la 10 prieteni pe mail si le spunem sa o dea si ei mai departe, si sa nu intrerupa lantul, pentru ca ceva minunat se va intampla: vom auzi si noi discutii de acest gen despre muzica in urmatoarele zile. Si poate chiar noi o sa fim cei care le vom purta.
Oh. E o emisiune luata de pe un post de radio national, NPR, National Public Radio, descrisa asa: "On this edition of All Songs Considered, host Bob Boilen talks with NPR Music producers Otis Hart and Sami Yenigun about some of the best new electronic music out this fall."



Gold Panda - Same Dream in China (Lucky Shinner)
Jatoma - Little Houseboat (Jatoma)
Mount Kimbie - Carbonated (Crooks and Lovers)
Terror Danja - This Year (Undeniable)
Teengirl Fantasy - Cheaters (7am)
Moodyman - It's 2 late 4 U and me (Ol' dirty vinyl)
Morgan Packard - Insist (Moment Against Elsewhere)
Delia Gonzalez & Gavin Russom - Track Five (Track Five)
Seefeel - Faults (Faults)
Tokimonsta - Sa Mo Jung (Midnight Menu)

20101117

Brian Eno: Horse (de pe Small Craft on a Milk Sea)



Brian Eno with Jon Hopkins & Leo Abrahams - Horse (taken from Small Craft On A Milk Sea) by Warp Records

Piesa de pe noul album al lui Brian Eno, cu John Hopkins si Leo Abrahams, Small Craft on a Milk Sea, scos de WARP, casa lui Aphex Twin. Albumul a fost lansat in octombrie in Japonia, la inceputul lui noiembrie in SUA si pe 15.11.2010 in Franta si UK. Este debutul lui Eno la WARP, iar ca strategie de promovare, Eno & Co au inregistrat 7 sesiuni live pe care le vor difuza timp de 7 saptamani cu cate un website apartinand cate unei tari diferite. Primul a iesit in Japonia la ro69 si poate fi vazut aici (si numai aici, pentru ca aparent e un video privat pe care nu il poti da jos cu nimic). In poza de mai sus este editia limitata a albumului cu pricina.

20101116

19.454.18.5.25.5.18 - (RA.201 Podcast )

  RA201 mixed by 19.454.18.5.25.5.18

RA: Can you tell us a little about the idea behind the mix?

19.454.18.5.25.5.18: Well, I get this nice bottle of chilled Grey Goose vodka... Add large ice cube, lime and start playing records. It's hard to tell a musical story in an hour, so I made shortcuts. The beat matching is not perfect... It's all about the soul, the mind, dancing and enjoying music, vodka... Party!


  1. [00] 154 - Apricot [Delsin]
  2. [00] + Jeff Mills - Glen21 (Interview) [Tomorrow TW-001]
  3. [07] Jeff Mills - Belief System [Axis Japan]
  4. [09] Steve O'Sullivan - Quatre B1 [Green]
  5. [12] Function - Reykjavik [Sandwell District]
  6. [17] Ben Klock - Viscoplastic [Deeply Rooted House]
  7. [23] Jeff Mills - Untitled (A1) [Something In The Sky 001]
  8. [26] 19.454.18.5.25.5.18 - Unexpected Cycles [Horizontal Ground]
  9. [33] 19.454.18.5.25.5.18 - Ghosts On Acid [Horizontal Ground]
  10. [38]
  11. [43] EQD - Equalized 003-A [Equalized]
  12. [46] Robert Hood - Hoodlum [Drama]
  13. [51] Omens Jot - Toe Job [Ampoule 006]
  14. [53] 76-79 - Six Ten [Comfortable]
  15. [60] Oni Ayhun - OAR 002-B [OAR]
  16. [65] Peverelist - Clunk Click Every Trip [Punch Drunk]
  17. [69] Jeff Mills - The Light That Burns The Brightest [Axis]

20101114

Un mix solar pentru inceputul asta de primavara din noiembrie: Oriol CDR Session Podcast - October 2010 Part 1 for Burnt Progress


CDR SESSION PODCAST LONDON OCTOBER 2010 - PART 1 by burntprogress

Oriol, producatorul nascut in Barcelona, cu ceva mostenire genetica din Trinidad, rezident in prezent in Cambridge, a debutat anul acesta in iulie la Planet Mu cu Night and Day, un album foarte bine primit de critica, plin de synthuri luxuriante, sound groovie mixt care aminteste de momentele boogie si electro din anii 80, infuzate cu soul din anii 70.
Cam acelasi lucru livreaza Oriol si cu acest mix facut pentru CDR (casa broken beat a celor de la Floating Points):  trip jazzy, laid back, plin de vise frumoase si pozitive. Asta pana pe la minutul 36, cand vin niste beaturi reci si se strica vremea frumoasa de pana atunci.
Probabil odata cu mutarea Oriol a devenit schizofrenic, ca orice expat, si de-asta prima parte a mixului e mediteraneana, iar a doua e paranoic urbana, cu nori tipic londonezi deasupra  (via Can of tought).

20101105

Deep house origins according to Terre Thaemlitz


"There must be a hundred records with voice-overs asking, 'What is house?' The answer is always some greeting card bullshit about 'life, love, happiness....' … House is not universal. House is hyper-specific … 'The contexts from which the deep house sound emerged are forgotten,' states Terre Thaemlitz, aka DJ Sprinkles, in a wistful spoken intervention on Midtown 120 Blues. 'Sexual and gender crises, transgendered sex work, black market hormones, drug and alcohol addiction, loneliness, racism, HIV, ACT-UP, Tompkins Square Park*, police brutality, queer-bashing, underpayment, unemployment and censorship – all at 120 beats per minute.' Midtown 120 Blues is educational, for sure; but it’s no lecture – Thaemlitz demonstrates the emotive and (believe it or not) political potential of deep house not just through rhetorical preaching, but by assured and heartfelt practice. (via FACT and RA)

//////////////////////////////////////////////////////////

"Probabil ca exista sute de piese cu voice-over-uri care intreaba, 'Ce este [muzica] house?'. Raspunsul seamana intotdeauna cu o carte postala plina cu urari de kkt despre 'viata, dragoste, fericire...' [Muzica] house nu este universala. [Muzica] house este hiper-specifica... 'Contextul in care s-a nascut [muzica] deep house-ul e uitat', afirma Terre Thaemlitz, aka DJ Sprinkles, intr-o discutie plina de regret despre albumul Midtown 120 Blues. 'Crizele sexuale si de gen, hormonii de pe piata neagra, dependenta de droguri si de alcool, singuratatea, rasismul, HIV, ACT-UP, Parcul Tompkins Square*, brutalitatea politiei, violenta fata de fenomenul queer, sub-salarizarea, somajul si cenzura - toate la 120 BPM'. Midtown 120 Blues (asculta aici) este educativ, cu siguranta; dar nu e un curs, iar Thaemlitz demonstreaza prin el potentialul emotional si - sa vezi si sa nu crezi - politic al deep house/ului, nu doar printr-o predica retorica, ci prin practica simtita din inima si asumata." (via FACT si RA)


*By the 1980s Tompkins Square Park had become for many New Yorkers synonymous with the city's increased social problems. The park at that time was a high-crime area that contained encampments of homeless people, and it was a center for illegal drug dealing and heroin use.
In August 1988, a riot erupted in the park when police attempted to clear the park of homeless people; 44 people were injured. Bystanders as well as homeless people and political activists got caught up in the police action that took place on the night of August 6 and the early morning of August 7, after a large number of police surrounded the park and charged at the hemmed-in crowd while other police ordered all pedestrians not to walk on streets neighboring the park. Much of the violence was videotaped and clips were shown on local TV news reports (notably including one by a man who sat on his stoop across the street from the park and continued to film while a police officer beat him up), but ultimately, although at least one case went to trial, no police officers were found culpable.
The park had become a symbol of the problems in the city. Against that backdrop, Daniel Rakowitz[11] Rakowitz, nicknamed "The Butcher of Tompkins Square", was found not guilty by reason of insanity and remains incarcerated at the Kirby Forensic Psychiatric Center on Ward's Island.[12] shocked the neighborhood in 1989 when he murdered Monika Beerle, dismembered her, made a soup out of her body and served it to the homeless in the park.

20101021

Intre soldade si kraut. Un interviu cu Pilooski.

Pilooski @ Palatul Bragadiru presented by Circus  10/15/10 © nights.ro                                                                                                                                                                                  

M-am intalnit cu Pilooski prin prietenii de la Circus, Pilooski fiind unul din artistii prezenti pe line-up/ul primului eveniment Circus de la Palatul Bragadiru pe care l-am gandit impreuna  pentru 15 octombrie (cu WhoMadeWho, Tomboy si Surround Around Sound - mai multe detalii aici).  

Daca despre WhoMadeWho se stiu destule, despre Pilooski, producatorul francez,  nu gasesti mare lucru pe internet. Toate piesele lui sunt pe youtube, are o multime de re-edituri la cantece obscure si de demult. Daca sapi indeajuns dai de cateva seturi si mixuri, unul-doua inteviuri (pe unul l-am pus pe blog, cel  francez care e destul de pueril, genul de interviu de televiziune de care se fereste, dupa cum am aflat mai tarziu) si poate cateva piese mai noi. 

Unul din ultimele podcasturi XLR8R  vorbeste reverentios despre Pilooski, un tip care nici macar in fotografia de presa nu se expune prea mult. Am pregatit interviul doua zile, cautand cat mai multe informatii. Multumesc lui Paul pentru update/ul facut. 

L-am asteptat seara in Otopeni, cu setul de 13 intrebari scrise pe laptopul inchis in portbagaj, putin panicat ca nu am pancarta pe care sa scrie cu negru Pilooski si ca de fapt nu stiu prea bine cum arata omul cu care trebuia sa ma intalnesc. L-am vazut carand un troller mic, not the usual DJ case, imbracat foarte french (pantofi de piele, camasa, costum de blugi), tuns si aranjat. Nu seamana cu tipul barbos si cu ochelari, care apare in profilul lui de myspace, mi-am zis. Era atent si totodata adancit in ceva. Dupa prima strangere de mana m-am relaxat: Pilooski e un tip cordial si deschis. Pe drumul spre hotel am vorbit mult despre calatoriile lui, despre faptul ca e norocos ca le face, ca uraste Moscova, ca s-a deprimat in tarile nordice si Canada si ca ii place mult in Grecia si in Sud. Ca din pacate vede toate orasele noaptea, asa ca nu prea stie cum arata locurile pe unde ajunge in turnee. Nu se astepta sa vada un Bucuresti cu cladiri cochete si parcuri. “Toate orasele ex-comuniste seamana intre ele, dar Bucurestiul e altfel, are ceva din Thessaloniki”, mi-a zis. 

Am facut pe ghidul si i-am spus de povestea cu Micul Paris, de faptul ca Bucurestiul e unul din orasele cu cele mai multe mini-palate din lume, ca centrul vechi care a fost populat strategic cu familii de tigani pe vremea lui Ceausescu. I-am facut si un curs de istorie sumara a comunismului in Romania, despre inchisorile politice (“scuza-ma ca te fac sa vorbesti despre asta, nu stiu daca e e ok”, mi-a spus cu eleganta). Mi-a zis ca a avut un turneu si in China, dar din cauza cenzurii "pentru ca tipii se temeau sa nu puna piese cu texte subversive" a trebuit sa se prefaca ca mixeaza in timp ce in boxe se auzea un material inregistrat dinainte. Despre baiatul lui de 7 ani, despre faptul ca e greu sa faci muzica in home studio si ca era ciudat atunci cand statea acasa si lucra toata ziua, iar prietena lui il gasea tot in fata sculelor. Am intrat atat de mult in detalii ca am uitat sa vorbim despre subiectele conversationale comune cum ar fi Dracula, manele, mititiei, mamaliga si mai nou shaorma.

Intre aeroport, hotel, restaurant si Palatul Bragadiru epuizasem deja subiecte cat pentru un articol intreg despre el, fara sa fi deschis reportofonul...  Ii spusesem ca vreau sa ii iau un interviu pentru blog si a zis ca e ok doar daca e o inregistrare audio; nu prea ii place sa apara la TV, fata de care are atitudinea ‘90-ista a celor de la Daft Punk, mereu ascunsi in spatele mastilor. La Bragadiru am dat cateva ture intre scena si bar, admirand stucaturile, coloanele, scenografia, proiectiile si animatoarele, si, dupa ce Tomboy a ajuns la jumatatea setului, m-am intors la masina sa iau reportofonul si sa scriu pe o hartie rupta dintr-o agenda alte intrebari. 

Era clar ca nu puteam sa ii iau inteviul stand cu laptopul pe genunchi si citind de pe ecran, mai ales ca ii promisesem o discutie libera, nu un interviu standard, fata de care nu se simtea confortabil. L-am gasit sus, la primul balcon al Palatului Bragadiru, la care se ajunge chiar din sala de concert. Era in mijlocul unei discutii aprinse cu cei de la WhoMadeWho, in fata unei mese rotunde pline cu fructe, sucuri fresh, apa plata, beri si vodca. Multa vodca. 

Am tras doua scaune deoparte si am stat de vorba fata in fata, ca la sah, doar ca fara masuta. Intre timp animatoarele faceau o sesiune foto cu Dreamrec, iar danezii se uitau cu un interes usor mirat, comentand cu voce tare, pe genul nordic. Am vorbit cu Pilooski pana cand WhoMadeWho au inceput sa se schimbe pentru concert. Hartia cu intrebari a ramas in buzunar, nu am scos-o nici macar odata.

*******************************************************
Boing Bum-Chak: Pentru inceput as vrea sa vorbim putin despre  backgroundul tau muzical.
Pilooski: Am inceput prin a cumpara viniluri, am cantat putin la pian cand eram mai tanar, pe urma am inceput sa produc hip hop pentru niste prieteni si pentru o trupa americana independenta, si pe urma... nu stiu... am inceput sa pun muzica, ca DJ, din cauza backgroundului de hip-hip, apoi am inceput sa fac edit-uri, apoi unul din aceste edit-uri a fost ales de o mare companie, dupa care am lucrat pentru mai multe commercialuri, apoi am inceput sa fac chestia asta cu Discodeine, acum cinci ani, si... cam asta este foarte pe scurt.

BBC: Intr-adevar foarte, foarte pe scurt. E o perioada mare de timp intre momentul cand ai luat lectii de pian si cel in care te-ai apucat de hip-hop. Cand ai inceput sa produci?
P: Prima data, prima mea relatie cu muzica a fost cand aveam 7 sau 8 ani si mergeam cu parintii mei la supermarket si plangeam ca sa primesc viniluri de 7",  si ma ascundeam printre rafturi si incercam sa ii speriu ca sa imi cumpere discurile acelea. Pana la urma am primit unul. Asa ca primul meu album a fost un soundtrack semnat de Ennio Moriccone, si pana in ziua de astazi sunt un mare fan al lui. Prima mea amintire legata de muzica este Ennio Moriccone.


BBC: Deci nu a fost un album de muzica electronica?
P: Nu, a fost un soundtrack. Parintii mei nu ascultau muzica acasa. Asa ca a trebuit sa imi dezvolt singur aceasta relatie cu muzica.

BBC: Nu aveau un background muzical?
P: Nu, nu. Eu singur mi l-am dezvoltat. Eram un copil foarte singuratic, stateam in camera mea si citeam si ascultam muzica ore in sir. Si apoi - e foarte greu sa explic - am inceput sa simt muzica, stiu ca e foarte cliche, dar asa se intampla, stii... apoi am inceput sa cumpar echipament, primul meu sampler, si am inceput sa fac lucruri cu el de unul singur, apoi am intalnit niste tipi la Paris.

BBC: Ce varsta aveai?
P: 18 ani. 17 sau 18. Mi-am cumparat si un keyboard si faceam piese.

BBC: Nu existau calculatoare...
P: Nu. Adica existau, nu eram ca in anii '70, dar nu prea aveam bani. Studiam engleza la scoala, apoi am fost profesor pentru 2 sau 3 ani, cand eram la universitate, apoi mi-am dat seama ca asta nu e drumul meu si m-am intors la muzica. Am inceput, mai mult ca o distractie, sa fac mixtape/uri, cu casetofoane, apoi am inceput sa scot propriile mele discuri pentru ca... stii, cand asculti si pui muzica altor oameni, vrei sa o faci pe a ta. Asa am inceput sa fac beaturi. Primele mele amintiri legate de muzica sunt beat oriented. Intotdeauna am inceput cu beaturile. Muzica mea e bazata pe beaturi, asa ca hip-hop-ul era alegerea cea mai evidenta, pentru ca beaturile stau la baza hip-hop-ului.

BBC: E ciudat, pentru ca muzica ta, re-editurile pe care le faci, par sa fie diferite datorita melodiei, nu datorita beaturilor.
P: Da, e adevarat. Stii, Ennio Moriccone este pentru mine cel mai bun exemplu de creator de melodii. E genul de tip care poate face melodii pe care oricine le intelege, indiferent daca are 7 ani sau 90 de ani. E o abordare foarte larga a muzicii. Asa ca ma gandesc ca intotdeauna am ascultat muzica in sensul muzicii pop. Pentru mine hip-hop-ul este muzica pop: ai chorus, ai verse-chorus, verse-chorus, e structura cantecelor din muzica pop. Pentru mine muzica soul este muzica pop. E muzica pop a afro-americanilor, dar este tot muzica pop. Pentru ca, pana la urma, cand te trezesti dimineata vrei sa auzi melodii. Poti sa asculti minimal techno cand iesi din casa, dar nu iti amintesti melodii. Asa ca pentru mine melodia e primul pas. Pentru ca nu am fost cu adevarat un chiar asa de bun instrumentist, mi-a fost mai usor sa fac beaturi iar melodiile sa le fac din sample. E adevarat ca am facut si drum&bass dar pentru o perioada foarte scurta, cam un an. Lucram pentru case de discuri din UK, apoi dupa un timp am inceput sa fac edit-uri dupa piesele care imi placeau. Pentru ca era un trend cu edit-urile in acea perioada.  Am fost foarte norocos sa folosesc acest trend cu cinci sau sase ani in urma. Oamenii erau destul de satui de techno, asa ca au inceput sa caute melodii. Stii, cand oamenii se plictisesc de muzica electronica se intorc in timp. Se intorc la muzica anilor '60, la cea a anilor '70. Asa ca am inceput sa fac edit-uri, mai mult de distractie, ca sa le folosesc in seturile mele de DJ. Apoi am fost foarte foarte norocos ca un tip din UK m-a sunat pentru piesa Beggin.


E o piesa veche [1967] careia i-am facut un edit. M-a intrebat daca am drepturi pentru piesa asta. Era un bootleg, scosesem eu insumi 500 de copii. Mi-a zis ca nu am voie sa folosesc piesa asta ca sa fac bani cu ea. Si i-am zis ca nu fac bani, ca nu castigi nimic din 500 de copii. Asa ca m-a amenintat ca mergem la tribunal. Si l-am intrebat ce e de facut. Si pana la urma au scos ei edit-ul meu,  au vandut 40.000 de copii, au scos compilatii. Nu am castigat nici un ban din asta. Insa am castigat expunere. Eram la al zecelea disc inainte de Beggin, nu prea vandusem nimic inainte. Dupa asta oamenii au inceput sa se intereseze de mine, sa caute editurile mele. Iar tipii care lucreaza in publicitate au inceput sa ma caute sa fac edit-uri pentru reclame TV, am inceput sa merg in turnee si asa a inceput totul la o scara mai mare.

BBC: Stiu ca ai lucrat pentru Adidas si pentru Lipton...
P: Da, am lucrat doua piese pentru Adidas, pentru doua spoturi globale, unul de TV si unul de cinema iar ultimul pe care l-am facut a fost pentru un spot global Lipton. Apoi am lucrat cu acest tip, Luc Besson, am facut un remix la o piesa a lui Iggy Pop pentru ultimul lui film  ["Rebel, rebel" pentru les minimoys 3]. Am ajuns sa fiu contactat ca sa fac aceste lucruri, adica sa fac piesele vechi sa sune modern, si de-asta ma cauta. Platesc foarte putini bani pe drepturile de autor iar eu incerc sa le fac sa sune nou. Asta e ideea mea cand fac edituri, nu e ceva paseist, nu vreau sa copiez lucruri din trecut, vreau sa le fac sa sune ca ceva de acum. Melodia originala exista inca in ele, dar poti sa simti ca editul nu e din anii '60. Pentru mine e tot timpul ceva in the middle in termenii productiei, incerc sa gasesc un echilbru, nu imi place ideea sa fac lucruri care sa sune ca in trecut.


BBC:  Adica sa nu aiba in ele nostalgie?
P: Cu siguranta sunt un nostalgic, dar incerc sa fac lucrurile sa sune modern, asta e ideea mea despre edit-uri.

BBC: Atunci cand alegi piesele pe care sa le lucrezi, am observat de asemenea ca ele au versuri foarte puternice: vorbesc despre relatii, despre dragoste, despre emotii...
P: Da, da, cu siguranta! Tatal meu este polonez, asa ca am o opinie despre asta. Stii, in Brazilia oamenii au ceva care se cheama soldade. Soldade este nostalgie, dar nu nostalgie in sensul a ceva trist, ci a ceva care te face sa te simti bine ca esti nostalgic [intr-adevar, soldade este un termen paradoxal si greu de tradus, pentru ca se refera la o nostalgie dupa lucruri pe care nu le-ai trait niciodata, sau lucruri care nu au existat si probabil nu vor exista niciodata, n. bbc]. Si cred ca in tarile estice, in Rusia, e la fel. Tatal meu e polonez, si am in mine acest ceva polonez, imi place sa fiu nostalgic, dar asta ma face sa ma simt bine, nu e ceva trist. Cred ca in tarile estice exista acest sentiment.

BBC: Da, se poate.
P: Asa cred si eu. E ceva foarte similar cu muzica soul. Asa ca poate imi aleg piesele in functie de asta. Cea mai buna muzica pentru mine este o combinatie intre melancolie si sex. E ca si cum groove-ul ar putea fi sex, iar melancolia... Melancolia e ceva ce intelege toata lumea. E foarte greu sa fac piese happy. Adica propper happy. Imi place cand le fac altii, dar cand le fac eu... nu pot sa le fac. Asa ca tind intotdeauna sa aleg partea melancolica, e foarte greu sa explic, asa sunt eu.

BBC: Ai dreptate, pentru ca piesele tale intr-adevar nu sunt niste piese triste.
P: Da, asa e. Melancolia nu e ceva trist, pentru ca e vorba mai mult de ceva profund decat de ceva trist. Imi place orice fel de muzica, imi place energia ritmului si incerc intodeauna sa creez un echilibru intre energia ritmului si melancolia versurilor. Asa ca poti sa dansezi pe cantece melancolice. Nu are nimic de a face cu cantecele lente, poate fi ceva foarte energetic si foarte intens ca melodie. In mod fundamental e mai ales ceva pentru fete. Cand fac muzica am aceste lucruri legate de fete in minte. Mai sunt si media care sunt destul de sensibile la asa ceva. Asa ca am tendinta sa merg spre chestii melancolice, dar e foarte greu sa iti explic de ce. Asta sunt eu. Unii oameni sunt mai melancolici decat altii. Si cu varsta am devenit mai increzator in aceste lucruri, si asa imi ies lucrurile.


BBC: Asta se intampla in piesele facute de Pilooski, dar mai putin in cele facute de Discodeine, care sunt mai energetice.
P: Discodeine e mai experimental, este muzica de club, adevarata muzica de club, dar noul LP e mult mai pop,  mai melancolic. Am scos cateva releasuri de 12", am facut si cateva remixuri, dar acum materialul de pe LP devine pentru mine mult mai interesant, cu multe instrumente cu corzi. Unele instrumente inspira melancolie: asa sunt cele cu corzi. Sunt foarte apropiate de vocea umana, iar pentru mine sunt cele mai melancolice instrumente. Dar este si destul de mult experiment pe acest LP.


Cea mai buna muzica e un echilibru intre experiment si melodie. Iar atunci cand nu exista experiment, pentru mine e plictisitor. Cred ca am ascultat prea multa muzica in viata mea si am tot timpul acest sentiment ca s-a mai facut, ca am mai auzit inainte asta. Mai ales cu muzica electronica noua, e foarte rar cand sunt surprins, si nu e nimic pretentios in asta. Tinerilor, celor de 18 ani, nu le pasa de asta, pentru ca fac lucrurile spontan, dar eu cred ca am ascultat prea multa muzica si sunt: oh-keeey, am mai auzit asta inainte... Asa ca incerc intotdeauna lucruri noi, iar asta e o motivatie pentru mine cand fac muzica: sa incerc lucruri noi. Ce imi place cel mai mult in studio este sa incerc lucruri noi, sa incerc sa fac chestii bizare si sa le mixez cu chestii bizare. Cata vreme melodia este acolo poti sa faci chestii mai neobisnuite cu beaturile si cu orice si o sa mearga, pentru ca melodia este acolo. Asa ca poti sa asculti muzica asta pe diferite nivele. Cei care sunt in povestea cu experimentele o sa isi dea seama de ele, dar toata lumea o sa inteleaga melodia. Pentru mine trebuie sa fie ceva catchy, pentru ca imi place muzica catchy si muzica pop in general, iar cand este ceva mai mult in ea, experimente cu sunete, texturi, e mai bine. Asta imi place cel mai mult.

BBC: Cum a fost cu colaborarea cu Benjamin Diamond de la Stardust ? [Stardust este trupa  care a lansat in 1998 hitul "Music Sounds Better With You"; din trupa faceau parte Tomas Banglater de la Daft Punk si Alan Braxe, n. bbchk]
P: Niste prieteni scoteau un release la labelul lui [Diamond Traxx], se numeau The Eternals si lucrau cu Daft Punk.  Eu il stiam pe Alan Braxe, care mai tarziu avea sa infiinteze Stardust. El mi-a facut cunostinta cu Benjamin Diamond, asta se intampla dupa Stardust.


Si am facut un LP, dar ei [Diamond si Braxe] nu l-au scos niciodata. Am facut si niste chestii hip-hop pentru labelul lor. Apoi am inceput produc cate ceva pentru chestii pentru albumul lui [Diamond] solo. Am parasit toti labelul acum cinci ani. Am scos impreuna niste compilatii care se numeau Dirty Diamonds. Foarte, foarte bune compilatii. Acolo l-am cunoscut pe prietenul meu de la Discodeine. Acolo l-am cunoscut. Lucram pentru acelasi label facand lucruri diferite. Apoi am parasit labelul pentru chestii legate de bani, un motiv clasic, stii... Insa ne vedem in continuare, iar Parisul e un loc foarte mic pentru muzica, asa ca toti ne stim. Daca locuiesti in Paris si esti in domeniul muzicii, la un moment dat te intalnesti si cu Daft Punk. Nu acum, pentru ca acum locuiesc in LA si au un statut de trupa cult, dar acum 10 ani era foarte usor sa intalnesti oameni ca ei.

BBC: Pe profilul tau de myspace faci o multime de referinte la kraut si krautrock.
P: Da, asa e. Pentru mine krautrock este asemenea muzicii africane. O chestie legata de transa. Repetitiv si hipnotic. Imi place muzica hipnotica. Stii, trackuri care dureaza zece minute, au doua note, si nu sunt plictisitoare. Asa ca pentru mine trupe ca Can - stii Can, nu, trupa germana? - sunt ceva foarte surprinzator fiindca daca as incerca eu nu mi-ar iesi, dar tipii astia pot face piese de zece minute cu doar doua note si nu sunt plictisitoare. Incepi sa intri in piesa dupa cinci minute. Trece un minut, trec doua si te gandesti, o, nu se intampla nimic, dupa care incepi sa intri in ea, si e ceva hipnotic. Iti ia timp sa intri in piesa, dar cand esti acolo e ca un never ending loop. E ca muzica africana.

BBC: Foarte interesant. Acum doi sau trei ani BBC a facut un documentar despre Krautrock. In el, unul din eroii krautrockului, cred ca cineva de la Amon Duul, spunea ca germanii ca natiune erau imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial iar ei, ca artisti, incercau sa faca ceva care sa nu fie muzica anglo-americana, sa fie diferita si mai ales incercau sa uite trecutul lor. Asa ca isi gaseau inspiratia in muzica clasica si in cosmos, ca sa produca acest sound nou. M-am gandit ca poate si pentru tine e un statement de genul asta?
P: Da, probabil. Dar as spune ca - cel putin asa cred eu - Amon Duul si toate trupele de krautrock ascultau foarte multa muzica africana, muzica araba. Muzica araba, pentru armonii. Imi place mult muzica araba pentru ca are ceva ce in franceza le spunem demitons, e o scala muzicala diferita. Suna ciudat pentru noi. Dar e muzica populara in tarile arabe, oamenii o asculta in fiecare zi. Dar pentru mine toate trupele astea sunt legate de soundul african, de spiritul muzicii africane. Tipii fac piese de 15 minute, foarte repetitive. Cred ca fara muzica africana nu ar fi existat kraut.

  
Can - Sing Swan Song (March 22, 1973, Bataclan, Paris)

BBC: Deci crezi ca e o legatura intre krautrock si muzica africana?
P: Sunt destul de sigur. Ritmul si toate celelalte, ritmul foarte simplu, vine din Africa. Nu vine din muzica alba. Foarte multa muzica vine din muzica negrilor. In afara de muzica clasica, totul vine din muzica neagra: blues, rock, soul, funk, techno, totul vine din muzica negrilor. Nimeni nu inventeaza muzica noua. Nu e adevarat. Folosesti lucruri din trecut ca sa faci ceva nou, dar nimeni nu vine cu o noua idee despre muzica, niciodata. Cred ca toti au fost in tarile africane, in Maroc,  cu toate trupele de percutie traditionale. In '70 toate trupele mergeau in Arabia, sau in tari arabe, ca Beatles, Led Zeppelin. Sunt destul de sigur ca toti au fost influentati de muzica asta. Led Zeppelin suna pentru mine foarte arabic. Muzica araba e ca muzica soul, e ceva care te atinge, foarte profund. Si cred ca tipii astia faceau partea de ritm si o mixau cu instrumente electronice si electroacustice. Kraftwerk pentru mine este muzica africana, dar faceau din ea un fel de muzica pop, cu piese scurte. Diferenta dintre ei si Can este in structura pieselor, e ca o muzica pop fara versuri: verse-chorus, verse-chorus.

BBC: Tot pe profilul tau de myspace ai un link catre un blog, alainfinkielkrautrock.
P: Da, e blogul meu.


BBC: Care e legatura cu Alain Finkielkraut filosoful?
P: Era doar o gluma. Aveam impreuna cu un prieten un site care se numea Dirty. L-am oprit si am inceput sa facem alainfinkielkrautrock, ca o gluma intre noi. Dar tipul a inceput sa fie foarte fascist, cand e la radio are subiecte foarte dodgy, e rasist, nu ii place pe arabi si nu mai e amuzant. Dar e prea tarziu. Am lansat deja blogul si nu il mai putem schimba. Daca ar fi sa incepem din nou, nu am mai alege numele asta. Avea o conotatie amuzanta, dar nici un inteles politic. Tipul era un foarte bun filosof, dar acum e dodgy.

BBC: Care sunt planurile tale de viitor?
P: Produc niste trupe acum. Imi place sa stau in studio, sa ma ocup de cateva trupe, sa fac aranjamente muzicale. Am terminat un LP cu Discodeine pe care o sa il lansam in februarie la DFA, avem un single care va iesi in noiembrie cu Jarvis Cocker. Am produs o trupa de crossover pop care va avea releasul in februarie in State la Universal.

BBC: Mainstream?
P: E mainstream, dar sunt cantece pop foarte bune. Dar foarte diferite de Discodeine. E un album pop asa cum trebuie sa fie. Si ar trebui sa fie mainstream. Dar bineinteles ca nu e chiar mainstream, fiindca eu nu pot sa fac muzica mainstream.  Chiar daca lucrez din greu la asta. Nu sunt cel mai bun tip care sa o faca. Altii o fac mai bine decat mine. Pe urma produc o trupa care se cheama Turzi care fac un nou LP. Apoi o sa mai produc un englez care se cheama Baxter Dury. Este fiul lui Ian Dury, faimosul cantaret din anii '80 care avea trupa Ian Dury and The Blockheads [actor, textier, fondatorul de trupa si cantaret, unul din cele mai cunoscute cantece pentru care a scris versurile este "Sex & Drugs & Rock & Roll"].



Iar fiul sau este si el foarte talentat, si o sa scoata ceva la o casa de discuri majora din UK. Apoi o sa incepem sa facem un turneu cu Discodeine, in februarie. Si inca mai fac muzica de film. Asta e principala mea motivatie acum: sa fac soundtrackuri. Lucrez cu o orchestra de coarde si lucrez mult cu instrumente clasice. Am lucrat mult in studio, facand sunete de sinteza, si acum simt nevoia sa lucrez cu instrumente clasice adevarate, dar pe care sa le pun intr-un context diferit. To just fuck them up. Imi place profunzimea instrumentelor clasice. Felul in care suna... e ceva care ma atinge mai mult. Intstrumentele cu coarde imi fac pielea de gaina. Viorile, harpa, pianul... Fac multe inregistrari live cu ele, apoi le tratez cu efecte si le fac sa sune straniu si ciudat. Acum am propriul meu studio, facut cu banii castigati din spoturi video comerciale. Scopul meu era sa fiu independent, sa nu trebuiasca sa mai inchiriez un studio. Asa ca acum am propriul meu studio. Pentru mine o sa inceapa sa fie interesant de acum, lucrurile bune o sa inceapa pentru mine de acum. Intr-o luna sau doua o sa inceapa sa devina foarte interesant, nu mai trebuie sa sun oameni.

BBC: Cu preocuparea de care mi-ai zis, legata de instrumentele clasice, pari foarte departe de toata dezbaterile analog vs. digital.
P: Nu imi pasa de ele. Eu le folosesc pe amandoua. Nu e competitie intre ele. Sunt diferite. Oamenii se intorc la analog pentru ca nu inteleg cu adevarat cultura digitala, nu e destul de batrana pentru ca oamenii sa o fi digerat cum trebuie. Analogul are deja o istorie de 40 de ani, iar oamenii stiu la ce sa se astepte de la el, ii cunosc limitele. Dar digitalul e prea nou ca sa ii cunosti limitele. Pentru mine e o falsa dezbatere. Digitalul e bun din unele motive, merge mixat cu analogul, asta facem cu Discodeine, si in plus mai adaugam input de la instrumente clasice. Pentru mine asta e cel mai bun mod de a face lucrurile, sa le mixezi impreuna. Oamenii care spun Fuck digital, analogue is best..., n-are nici un sens, e  plictisitor. Daca faci lucruri doar cu echipament analog incercand sa copiezi chestii din trecut, n-are nici un sens. De ce sa copiezi lucruri din trecut when it’s fuckin’ now? Tipii cu piese disco, toti incearca copieze soundul anilor ’80 si sa faca din nou trackuri asa cum se faceau in trecut, si e plictisitor. Nu e nimic interesant in asta. Eu sunt intotdeauna interesat de electronica, de Aphex Twin, de techno, de muzica clasica e la fel...

Muzica e o chestiune de timp. Uneori vreau sa ascult muzica facuta cu echipament digital, alteori muzica facuta cu echipament analogic. Dar depinde doar de starea de atunci, nu de tehnica. Muzica e o chestiune care nu are de a face cu tehnica. Oamenii o sa faca intotdeauna muzica, oricum. In Africa pot sa faca muzica doar cu instrumentele lor traditionale, doar cu tobe, si nu suna vechi, suna foarte de acum. Asa ca dezbaterile astea... digitalul e rece... normal ca e rece, dar e un sound diferit. Sunt nivele diferite. Sa vorbesti cu pro si contra... e o falsa dezbatere. Dar, oamenilor le place sa aiba repere. Au nevoie de lucruri pe care sa se bazeze. Daca e ceva neasteptat si diferit si nu inteleg, spun a, nu e bun. Iar eu, eu sunt doar curios. Daca e diferit, o sa fie ceva interesant pentru mine. Orice ar fi, digital, sau analog, e mult mai interesant decat cineva care incearca sa faca muzica disco, ceva ce s-a mai facut inainte, e cool, merge sa o pui in cluburi, dar pana la urma e doar muzica de club. Sunt DJ si pot sa pun muzica si stiu ca astea sunt instrumente de DJ, dar cand sunt acasa nu ascult niciodata muzica de club, de DJ. Ascult soundtrackuri, muzica clasica, soul, multe chestii diferite, dar niciodata muzica de club. Imi place muzica de club, imi place energia ei si faptul ca pot sa interactionez cu oamenii, imi plac beaturile. Dar pentru mine nu e nimic genial in muzica de club. Sunt cativa tipi, Aphex Twin si altii care au lucruri foarte clever, dar in rest e doar 4/4, nimic suprinzator. Devine o rutina. Sunt cateva reguli si daca ai facut chestia asta de ceva vreme stii cum sa o faci.

Dar cand incepi sa lucrezi cu muzicieni clasici e ceva diferit. Pentru ca eu nu vin din zona aia. E o abordare diferita. De cele mai multe ori, cand lucrezi muzicieni clasici, nu au ritm. Nu au ritm, daca incerci sa faci ceva disco. Si daca nu e scris, nu pot interpreta, nu pot improviza. E o abordare foarte diferita si e destul de greu, pentru ca eu vin mai mult dinspre muzica electronica si nu pot sa scriu notele. Iar cand le cant ceva ei imi spun sa le scriu notele, altfel nu pot canta. Iar pentru mine e distractiv sa iau bucati clasice si sa le pun in contexte diferite. Asta e partea distractiva. Nu o sa fac niciodata muzica clasica adevarata. Si de-asta imi plac soundtrackurile. Pentru ca in soundtrackuri nu trebuie sa ai beaturi, e doar o chestiune de emotii, de ce simti. Am o relatie foarte apropiata cu imaginile. Sa lucrezi cu imaginile si cu sunetele e acelasi lucru. De-asta cand lucrez la spoturi fac si imaginile. Imi place sa o fac. Cand editez sunetele e la fel cand editez imaginile. E o chestiune de timming. Iei lucruri, le pui impreuna... e chestia asta care tine de uimire si de inocenta, wide-eyed. Asta imi place la muzica. It’s a kid thing, it’s like a puzzle, it’s very playful.